Azi vă prezentăm un interviu inspiraţional cu Dana Gonţ, despre activitatea din domeniul televiziunii şi alte pasiuni frumoase:).

– Spune-ne mai multe despre tine şi pasiunile tale? cum arată o zi din viaţa ta?

O zi din viaţa mea este întotdeauna plină, motiv pentru care, din păcate, rămâne foarte rar şi foarte puţin timp pentru alte pasiuni în afară de meseria mea.

Eu sunt mai mult decât un chip drăguţ care apare la televizor, sunt realizatorul şi producătorul emisiunii Bonton, iar asta înseamnă muncă zi de zi. În general meseria de jurnalist e una care cere mult de la tine, bineînţeles dacă îţi doreşti să faci performanţă în domeniul ăsta, să fii bun.

Aşa că zi de zi scriu, editez texte, discut subiecte de filmare, stabilesc desfăşurătoarele, de unele reportaje mă ocup chiar eu cap-coadă când pot, petrec foarte mult timp la montaj, la editarea video, înregistrez voci, sigur, înregistrez emisiunea, mă ocup de promovarea online, ajung uneori la evenimente în special cele legate de oameni deosebiţi, proiecte care ajută, ţin legătura cu foarte mulţi oameni şi lista ar putea continua. Când şi dacă mai rămâne timp îmi place să citesc, să merg la un film bun, să stau în grădina tatei… nimic sofisticat.

– Cum ai ales să mergi pe drumul către televiziune şi ce te-a motivat în acest sens?

De multe ori m-am întrebat cât am ales eu televiziunea şi cât m-a ales ea pe mine. Eu nu am avut acest vis de a mă vedea la televizor, era şi greu, televizorul nu era în copilăria mea ceva prea important pentru că nu era nimic de văzut. În adolescenţă însă a început fenomenul radiourilor private şi mi-am dorit şi eu să ajung la radio. Am şi fost la o preselecţie, dar aveam doar 15 ani, nici nu au vrut să mă primească. Asta m-a dezamăgit, dar m-a şi ambiţionat, iar la 16 ani m-am dus la un concurs de redactori la Tv Sigma, nu speram să îl iau, nu ştiam nimic despre televiziune, am sperat doar că dacă trec prin probele respective îmi va fi mai uşor când mă duc la radio.

Am fost printre cei 6 aleşi (din câteva sute) şi aşa a început o mare poveste de dragoste între mine şi meseria asta. Bineînţeles, am făcut apoi studii, m-am specializat, am muncit. Am fost mereu cu picioarele pe pământ, nu am dat niciodată importanţă (nu dau nici astăzi) faptului că oamenii mă vedeau ca pe o mică vedetă, că primeam multe complimente, mă recunoşteau pe stradă. Aveam doar 16 ani, puteam să o iau pe căi total greşite. Dar educaţia de-acasă şi-a spus cuvântul, am rămas un om serios, modest, muncitor.

La Tv Sigma a fost cea mai bună şcoală pe care o puteam avea: oameni aleşi pe sprânceană cu care am legat prietenii extraordinare, un director (profesorul Constantin Şerbu) cu un important rol de model pentru mine şi posibilitatea de a încerca şi învăţa orice. Eu nu m-am culcat acolo pe o ureche că vai ce frumos e să apari la televizor, eu am vrut să ştiu tot: am stat la cameră în platou, am stat mult timp la mixerul de sunet, am învăţat butoanele şi le luam locul în pauze regizorilor de emisie, montajul (la vremea aia pe bandă) îl făceam deseori singură, am învăţat chiar şi programele de subtitrare. Aşadar eu am înţeles rolul fiecărui om şi imensa muncă din spatele fiecărei imagini, asta cred că pentru mine a contat mai mult ca orice, pentru că eu am lucrat mai mult în anii ăştia mulţi de carieră în spatele camerei, decât în faţa ei.

– Eşti om de comunicare, cât contează din perspectiva ta mesajele pe care le transmitem? Şi cum vezi o îmbunătăţire la acest capitol a societăţii româneşti?

Pentru mine contează enorm. Şi mă întristează să observ că oamenii îşi pun foarte rar problema consecinţelor mesajelor lor. De fapt, în România persoanele publice mai ales din zona politică îşi pun rar problema consecinţelor în general.

Un rezumat frumos al acestei chestiuni l-a făcut, la un moment, dat Andrei Pleşu la Bonton: „Când vorbeşti, trimiţi către celălalt ori un ajutor, ori o toxină.” Iar mesajele nu se rezumă la cuvinte, transmitem la fel de mult cu atitudini, comportament. Un exemplu banal: demult, când realizam emisiuni muzicale am întrebat un prieten artist dacă e conştient că atunci când fumează pe scenă (cum spuneam, era demult), le induce fanilor adolescenţi ideea că e cool să fumezi. Nu se gândise niciodată la asta, iar din perspectiva lui era doar un mod de a se simţi bine pe scenă. Eu nu pot face decât ceea ce fac şi alţii, să explic, să argumnetez că agresivitatea în limbaj face o societate mai agresivă, că vulgaritatea va avea ca rezultat o lipsă din ce în ce mai acută a respectului, că felul în care te porţi în spaţiul public e o responsabilitate. Dar asta e doar viziunea mea.

– Care este emisiunea cea mai dragă pe care ai realizat-o până în prezent?

Asta este o întrebare foarte grea, îmi e foarte greu să fac o ierarhie. Din prisma nostalgiei şi mai ales a atmosferei în care am lucrat, primul meu gând merge către începuturi, emsiunea Top Sigma, dar profesional vorbind acolo era o joacă. Mi-a fost la fel de dragă şi emisiunea Fan X, una dintre cele mai longevive emisiuni muzicale din România, pe care am realizat-o mai bine de 7 ani. Dar adevărul este că acum am trecut la un alt gen, la un alt nivel, la un cu totul alt domeniu şi că, pentru acest moment al vieţii mele, Bonton este cel mai frumos proiect pe care l-am făcut.

– De unde te inspiri atunci când creezi un subiect nou?

De oriunde. Din ce trăiesc, din ce citesc, din ce aud, din ce văd. Cu alte cuvinte, din viaţă.

– Cum crezi că putem educa publicul privitor în materie de informaţie?

Cred că educaţia începe foarte devreme şi ţine de mulţi factori. Aş spune că familia este esenţială, în cazul meu cel puţin aşa a fost. În privinţa informaţiei am constatat şi eu că este foarte greu să îi ajuţi pe oameni să discearnă. Însă este esenţial să îi înveţi pe oameni să îşi pună întrebări, este primul pas care ne poate ajuta în a descoperi adevărul de minciună.

– Cui i-ai mulţumi pentru ceea ce eşti în prezent?

Atât de multor oameni! Sunt cu siguranţă suma întâlnirilor şi modelelor din viaţa mea, dar rolul determinant l-a avut mama. Ei îi sunt recunoscătoare şi regret că, din păcate, ea nu mai este lângă mine acum când am înţeles mai bine cât de mult îi datorez. Apoi desigur, aş mulţumi profesorilor mei, de la învăţătoarea mea, profesoară de muzică Martha Bel-Mustaţă, la doamna dirigintă Lazăr, din gimnaziu, la regretata doamnă Dorian, diriginta din liceu. Şi deja nedreptăţesc multe persoane care m-au influenţat pozitiv şi pe care nu e loc să le menţionez. Inclusiv din interviurile cu personalităţi pe care le-am realizat pentru Bonton în ultimii 3-4 ani, din absolut toate am plecat mai bogată.

– Pentru ce eşti recunoscătoare la finalul unei zile?

Pentru familia mea, pentru oamenii buni care mă inspiră şi pentru tot ce reuşesc să fac bine.

– Ce te impresionează cel mai mult la o persoană?

Bunătatea, categoric. Cred că inteligenţa, erudiţia, aspectul impecabil fără bunătate sunt inutile. Sunt mai mişcată de blândeţea şi generozitatea unei bunici care poate nu a citit două cărţi în viaţa ei, decât de un discurs motivaţional al unui om de succes care nu a ajutat niciodată pe nimeni.

– Care e cartea ta preferată?

Sunt prea multe, prea diferite să le pot pune într-un clasament. Citesc de la biografii, la literatură clasică, contemporană sau colecţii istorice, nu pot să le compar. Am să vă spun câteva titluri pe care le-aş recomanda, de dragul de a răspunde, dar fără să le clasific în vreun fel. „Eduard şi Dumnezeu”, a lui Milan Kundera (de altfel şi alte cărţi ale lui sunt o alegere foarte bună), „Toamna decanei” cartea interviu a lui Radu Paraschivescu cu Antoaneta Ralian, „Istoria iubirii” a lui Nicole Krauss, „Trei dinţi din faţă” de Marin Sorescu, nu-i ocoliţi nici pe Mircea Eliade, Eric-Emmanuel Schmitt sau dacă vă permite timpul Memoriile regelui Carol I.

– Pe cine admiri? ai vreun role model?

Cum spuneam, sunt într-o bună măsură rezultatul întâlnirilor pline de inspiraţie, al dascălilor devotaţi, părinţilor bineînţeles şi prietenilor buni. Pe toţi i-am admirat sau îi admir, de la toţi încerc să iau ceva bun. Şi cred că modelele sunt esenţiale în felul în care ne formăm.

– Ce îţi place la România şi ce ai vrea sa îmbunătăţeşti dacă ai putea?

Îmi place România autentică, îmi plac zonele în care oamenii au încremenit în alte vremuri, trăiesc mai curat, mai rânduit, mai cu frică de Dumnezeu. Îmi place România acolo unde ea nu a fost atinsă de kitch, de mercantilism, de parvenitism. Dacă aş avea puteri supranaturale mi-aş dori să pot face cumva ca ţara asta să fie condusă numai de oameni care o iubesc, pe ea şi pe poporul ei.

– Ce înţelegi prin autenticitate şi cât de importantă crezi că este?

Pentru mine autenticitatea este firescul, este esenţa, este a fi în acord cu tine şi cu rădăcinile tale.

– Unde te pot contacta cei ce vor să afle mai multe despre tine?

În curând sper să mă găsească pe danagont.ro, mi-aş dori să revin cu ceva articole online, dar timpul nu mi-a dat răgaz. Până atunci sunt de uşor de urmărit pe Twitter @danagont sau Facebook (https://www.facebook.com/dana.gont)